Ma pregateam sa merg acasa de praznuirea Adormirii Maicii Domnului. Imi amintesc ca eram obosita, avusesem o perioada incarcata la birou, drumul spre ai mei era lung (5 ore cu masina), dar imi spuneam ca trebuie sa “imi fac datoria”. Trecuse o perioada indelungata de cand mergeam acasa sub forma de datorie, de cateva ori pe an, cu ocazia marilor sarbatori.

Eram foarte prinsa in nebuloasa permanenta a vietii mele, mereu in alta parte, mereu cautand, mereu alergand. Si parea oricum ca parintii erau acolo dintotdeauna si vor ramane acolo pentru totdeauna.

Cand am ajuns acasa ai mei erau tacuti, tristi, apasati. Primisera vestea ca tata era suspect de cancer. In urma cu nici o saptamana incepuse sa il doara un omoplat, din senin. Durerea se transformase intr-o tumoare de dimensiunea unei portocale, vizibil iesita in exterior.

Cel mai amuzant, puternic si vrednic om pe care eu l-am intalnit vreodata acum se uita pierdut in gol. Abandonase lupta inainte sa o inceapa.

Nu a stiut niciodata sa se deschida, nu ne spunea ce simte. Acum cu atat mai putin. Puteam citi pe fata lui groaza, panica, disperare, mahnire. Abia vorbea, abia ne privea.

Cateva zile mai tarziu, aflati la o clinica privata in strainatate, diagnosticul se confirma. Am fost anuntati ca avea cancer cu metastaze la colon, plamani, suprarenale, piele, cap, oase… Totul se intampla atat de repede. In decursul a cateva zile tata trecuse de la un om perfect normal la cineva a carui minute le puteai numara.

Am cedat fizic. Vreme de cateva zile nu m-am putut ridica din pat. Vomitam continuu, ma dureau sufletul, corpul, mintea. Am stiut ca aveam nevoie, pentru a putea face fata la ce urma, sa scot durerea din corp. Repede si complet, pentru a ma putea concentra pe ce era important.

Avand in vedere frica lui de spitale (nu fusese internat nici o zi in viata lui), psihicul care ii cedase numai la posibilitatea unui asemenea diagnostic si mai ales stadiul mult prea avansat al bolii, am decis impreuna cu mama ca cea mai buna varianta este sa nu ii spunem adevarul. Am profitat de faptul ca doar eu discutam cu medicii (intr-o limba straina tatei), si ca medicii ne-au sustinut decizia.

Din acel moment Dumnezeu mi-a dat o putere pe care nu credeam ca oamenii o pot avea. Cel putin nu eu. Vreme de 9 luni am reusit ca prin miracol sa inventez tot felul de povesti care sa il ajute si sa ii dea curaj. Iubirea nemarginita pe care mi-o purta, faptul ca ma admira (ma vazuse luptand cu sanatatea de foarte devreme si ma considera o eroina) si increderea pe care o avea fata de mine l-au facut sa ma urmeze cu ochii inchisi.

Pentru mine a fost clar din prima zi ca nu ii mai puteam salva corpul fizic. Insa am stiut ca nu va pleca fara sa ii impac sufletul. Nu mi-am ingaduit sa plang, sa cedez, sa ma opresc. Stiam ca nu este despre mine. Era despre el. Am intrat pe “pilot automat” si am inceput sa fac tot ce avea nevoie sa fac pentru el, pana in ultima clipa.

In fiecare zi pana a plecat m-am rugat pentru ca el sa poata invata lectiile pe care le mai are de invatat prin Iubire si nu prin suferinta, atat cat era Ingaduit de Sus. Sa ierte, sa se ierte si sa fie iertat. Cancerul este boala neiertarilor.

Cand eram seara la hotel amandoi, intre terapii, il rugam sa spuna dupa mine “Ii iert pe toti cei care mi-au gresit dintotdeauna, sa ma ierte cei carola le-am gresit vreodata.” Trimiteam lumina pentru ca el sa fie pregatit, sa nu ii fie teama, pentru ca mama sa fie pregatita, sa nu ii fie teama, pentru momentul despartirii lor care stiam ca va fi foarte greu. Pentru trecutul lui si lectiile prin care trecuse dar pe care nu le intelesese. A fost citit in cele mai puternice rugaciuni la foarte multe manastiri, sustinut cu rugaciune si terapie energetica de multi apropiati, am reusit sa il impartasim de-a lungul celor 9 luni de foarte multe ori. Ii puneam acatiste in surdina, chemam ajutor de Sus. Si lista poate continua. Mi-am folosit toata cunoasterea si toata puterea asa cum am stiut mai bine, acolo unde am putut aduce cea mai mare valoare.

Si “ceva” a functionat. Tata a fost cel mai increzator, bland si rabdator bolnav. Am reusit un lucru extraordinar, sa nu las boala sa ii otraveasca si sufletul. Nicio secunda, oricat de greu i-a fost, nu l-am auzit sa fie nervos, sa se intrebe “de ce mie, de ce atata suferinta?”, nu s-a considerat nedreptatit, o victima, nu s-a razbunat niciodata pe cei din jurul lui (asa cum deseori bolnavii tind sa o faca, lovesc in cei dragi pentru a face fata revoltei interioare). Nu s-a plans niciodata si ce e mai minunat, a invatat sa se deschida in fata mea si a mamei si ne-a aratat constant cea mai pura forma de iubire si recunostinta. A reusit in mod paradoxal sa duca o viata cat de normala posibil pana spre final.

Chiar daca ma mistuia pe interior, am reusit sa il fac sa ma asculte si sa ma urmeze neconditionat pana cand nu a mai fost lucid. Si sa nu isi piarda speranta. Ma astepta, ma privea si ma tinea de mana ca un copil. Stiam ca mentalul lui depinde complet de mine si asta m-a intarit intr-un chip miraculos.

A plecat dintre noi imediat ce am iesit pe usa spitalului pentru a-l conduce pe parintele lui duhovnic alaturi de care citisem pentru el rugaciuni si dupa ce il impartasisem pentru ultima data. Iar eu am simtit ca mi-am incheiat misiunea fata de el.

LECTIA

Fiti real alaturi de cei bolnavi. Complet. Nu doar fizic, faceti pentru ei si impreuna cu ei si munca spirituala, sufleteasca. Ajutati-i sa plece impacati, curati, binecuvantati. Lacrimile, frica si panica nu folosesc nimanui. Aveti incredere in Dumnezeu si veti simti putere. Aduceti Cerul aproape si veti primi arme nebanuite.

Si FORTE IMPORTANT, nu uitati de ei dupa ce pleaca dintre noi. Sufletul lor are in continuare nevoie de multa lumina si rugaciune. Cereti ajutor de la cei care au cunoastere pentru a intelege ce aveti de facut. Acesta este darul cel mai de pret pe care il puteti oferi unui spirit.

P.s. Stati aproape de parinti. Buni, mai putin buni, nu uitati ca i-ati ales cu un motiv anume. Aveti impreuna de invatat lucruri, de vindecat si de crescut. Suntem datori sa ne ocupam de familia in care venim, spiritual. Face parte din planul vietii si evolutiei noastre.